Coacazul

       Coacăzele sunt o adevărată sursă de sănătate. Sunt prea puțin consumate în timpul anului, dar multe studii au demonstrat că au capacități uimitoare asupra organismului uman.Fructele si frunzele de coacaz sunt de un real folos in tratamente pentru boli ale sistemului nervos, boli gastro-intestinale, hepato-biliare, cardio-vasculare sau renale.  Roșii, albe sau negre, coacăzele nu ar trebui să lipsească din alimentele consumate zilnic.

      Coacăzul negru este o tufă, un arbust, care creşte spontan la margini de pădure, acolo unde are suficientă lumină. El este cultivat şi în grădini, având locul lui privilegiat în preajma gardurilor, unde alcătuieşte asociaţii dense, ca un fel de hotar natural. Are fructele mici, negre şi parfumate, dar gustul lor nu este prea îmbietor. În schimb, calităţile terapeutice fac din coacăzul negru o minune a naturii. El dezintoxică organismul, reglează activităţile hormonale, elimină anemia, stimulează creşterea şi consolidarea oaselor, ajută la regenerarea organismului şi prelungeşte viaţa. Studii medicale recente arata ca substantele continute de boabele de coacaz negru au un puternic efect anti cancer .   În medicina popoarelor nordice şi baltice, acest fruct, care se coace în semiumbra pădurilor şi a poienilor, este considerat un adevărat panaceu. Mirosul său puternic, culoarea închisă a sucului său şi vitalitatea sa extraordinară i-au inspirat pe primii vindecători populari, care au considerat această plantă drept magică. 
       Coacăzele negre sunt cele mai bogate fructe în vitamina C și nu ar trebui să vă lipsească din alimentație, mai ales în sezonul rece. Pentru că puteți să le țineți la congelator fără să își schimbe proprietățile prea mult, consumați-le cu încredere atunci când se răcește vremea.
       Coacăzele negre au cel mai mare conținut de vitamina C dintre toate fructele, stimulând secreția sucului gastric. Eliberează organismul de toxine și contribuie la scăderea acidului uric și a colesterolului. 
       Coacăzele negre au și o acțiune antialergică (alergii respiratorii, urticarie), informează.Studiile științifice au mai  demonstrat rolul deosebit de benefic al coacăzelor negreîn afecțiunile cardiace, precum și pentru prevenirea accidentelor vasculare cerebrale.
                                     
       Coacăzul roșu (Ribes rubrum) este un arbust care face parte din familia Grossulariaceae, genul Ribes.  Coacăzul alb este de fapt numai o variantă a coacăzului roșu.
       Coacăzele albe și rosii se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur saudiluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum și ca jeleu sau dulceață. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ și hemostatic. 
       Coacazul rosu este un arbust asemanator cu coacazului negru, deosebindu-se prin culoarea fructelor, mai frecvent rosie si mai rar alba, roz sau galbuie. El creste in mod natural sub forma de tufa cu mai multe tulpini inalte de 1- 1,5 m si are un sistem radicular relativ superficial, dar cu ramificatii numeroase. 
       Tulpinile de 1 an formeaza din mugurii terminali, lastari lungi si drepti, iar o parte din mugurii axiali se transforma in ramuri de rod cu internodii scurte. Ramurile tufei isi mentin capacitatea de rodire timp de 5- 8 ani, iar sub aspectul productivitatii cele mai valoroase sunt ramurile de 3- 5 ani. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre cresterile de 1- 2 ani. 
       Frunzele sunt lobate (3-5), mai mici si mai deschise la culoare decat ale coacazului negru, dintate pe margini, sunt relativ rotunde in forma de inima cu o lungime de 4-10 cm si o latime de 3-7 cm. Florile sunt grupate in inflorescente de tip racem, mai lungi decat ale coacazului negru, formate din 5-27 flori mici, de culoare verzuie, cu nuanta rosiatica. 
       Fructul este o baca (8- 11 mm diametru) de culoare rosie, alba sau spre roz, cu nuanta caracteristica soiului. Marimea boabelor spre varful ciorchinelui, de obicei, scade usor. Pielita bobitei este neteda, mai mult sau mai putin transparenta si puternic lucioasa. In bobita se gaseste un numar mic de seminte, aproximativ 5, cu un volum relativ insemnat. 
       Gustul fructelor de coacaz rosu este placut acidulat si aromat.
Inflorirea decurge esalonat in 3 saptamani, in functie de soi si dureaza 10- 14 zile in cadrul unui soi. 
       Continutul chimic al fructelor de coacaz rosu este aproape identic cu cel al fructelor coacazului negru, doar ca primele au aciditate ceva mai ridicata prin prezenta acizilor organici: citric, tartric si malic. 
In 100 g de fructe se gasesc in medie: 7 % zaharuri; 1,2 % acizi; 0,7 % proteina; 0,7 % cenusa; 39,8 mg calciu; 4,5 mg fier; 35 mg fosfor; 187 mg sodiu; 3,5 mg zinc; 1,5 mg cupru; 3,8 mg clor; 0,01 mg % fluor; 0,06 mg % carotene; 0,04 mg vitamina B; 0,03 mg vitamina B2; 30 mg vitamina C, precum si cantitati remarcabile de vitamina PP si B6, etc. 
       Consumate ca fructe proaspete contin 44 kcal energie la 100 g fructe, din care se resoarbe in organism 91%. 
       Fructele de coacaz rosu, ca si cele de coacaz negru, se folosesc in stare proaspata, congelata sau prelucrate sub diferite forme ca: suc, sirop, compot, marmelada, gem, dulceata, jeleu, vin, lichior etc. 
Fiind usor acrisoare, fructele proaspete se pot consuma cu putin zahar sau miere de albine 
       Consumul fructelor este de preferat dimineata, pe stomacul gol, cu adaus in cateva reprize in cursul zilei. Exista si preferinta de folosire a fructelor de coacaz rosu in aromatizarea produselor lactate, la prepararea salatelor de fructe, etc. 
       Din punct de vedere terapeutic, coacazul rosu se identifica atat cu beneficiile agrisului cat si ale coacazului negru. Fructele sale, consummate in stare proaspata, luate inainte de masa sunt tonic- aperitive, iar dupa masa stomachice, in atonii digestive; sunt totodata usor laxative si remineralizante. 

       Ca si coacazele negre, produc diureza cu eliminare de acid uric si urati, fiind recomandat in inflamatii ale cailor urinare, litiaze, hidropizie, artritism, reumatism, guta, etc. ambele specii sunt in acelasi timp si depurative. Ele sunt recomandate ca stimulant al functiei hepatice. 

       Coacazele ajuta la tonifierea organismului fiind bogate in vitamina C. In constipatie, se recomanda consumarea a 300- 400 g fructe, cu ½ ora inainte de masa, introducand in alimentatie si alimente cu fibre ca tarate de grau, legume, etc. 

       Fructele de coacaz rosu se intrebuinteaza la obtinerea unor medicamente si ceaiuri calmante pentru boli de inima si de stomac. 
Extractul din fructe zdrobite, cu adaus de zahar si benzoat de sodiu, se consuma in cure de 4 saptamani, cu doze zilnice de 3-4 linguri la adulti si 3-4 lingurite la copii.

       Este o adevarata arma secreta a dietoterapiei in obezitate, in digestia lenesa si in bolile de piele, rebele la alte forme de tratament. Au o actiune extrem de intense ca purificator. 
Tot ele si-au dovedit eficienta in ceea ce priveste mentinerea nivelului optim de eletroliti din organism. 

       Ca urmare a culorii sale rosii, acest tip de coacaz este bogat in antocianina si proantocianina. Antocianina este un antioxidant ce are capacitatea de a combate radicalii liberi din organism. Pe de alta parte proantocianina este o substanta fara culoare ce poate fi transformata cu usurinta in antocianina. 
       In cosmetica sunt benefice pentru ten pletoric cu vinisoare rosii, deoarece fluidifica sangele, regleaza tensiunea si ajuta la normalizarea circulatiei. In acest scop, timp de 1- 2 saptamani, se bea in fiecare dimineata 1 pahar de suc de coacaze si se mananca 200- 300 g coacaze rosii cu ½ ora inainte de fiecare masa. 

Zmeura

      

      Zmeurul (Rubus idaeus) este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioară. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. 

       Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fața superioară, albicioase pe cea inferioară. Sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale.

       Florile zmeurului sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale și numeroase stamine, și reprezintă o sursă importantă de nectrar pentru albinele producătoare de miere.

       Fructul, care se numește zmeură, este de culoare roșie, cu miros plăcut și gust acrișor-aromat. Zmeura se cultivă din două motive: pentru consumul fructelor în stare proaspătă și pentru procesare industrială. Din zmeură se extrage xilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare.

        Zmeurul înflorește începând din luna mai până în iulie. Crește spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase și muntoase. Poate fi întâlnit pe întreg teritoriul României, fiind o plantă specifică zonelor cu climă temperată.

       Scurtă descriere:
       Arbust sub formă de tufă, cu ghimpi si lăstari târâtori, tulpina este arcuită înspre vârf, iar frunzele sunt grupate câte 3 sau câte 7 (pe ramurile sterile), având forma ovală şi dinţi neregulaţi pe margine, de culoare albă şi păroase pe spate, grupate în inflorescenţe.

       Calităţi curative şi acţiune farmaceutică:

       Tanin, flavonoide, vitamina C, acizi organici. Astringent energic (antidiareic, antihemoragic), diminuează aciditatea crescută, uşor diuretic. Fructele sale sunt o adevarată colecţie de minerale: calciu, magneziu, zinc, mangan, potasiu, fosfor, toate în forme uşor asimilabile, şi vitaminele A, B1, B2, D si P, în timp ce frunzele sale sunt bogate în vitamina C. Numai din această enumerare ne putem da seamă că zmeura este un adevărat izvor de sănătate, fiecare fruct al său fiind o variantă naturală a suplimentelor de vitamine şi minerale din farmacii. Zmeura reprezintă un remediu excepţional pentru tubul digestiv, pentru pancreas şi sistemul respirator, în timp ce frunzele sale sunt un antihemoragic şi un reglator hormonal redutabil (mai ales la femei).

        Zmeura contine multă vitamina C, minerale si antioxidanţi, fiind benefică împotriva oboselii şi pentru o mai bună digestie. Acest fruct este deosebit de bogat în magneziu, calciu şi fier, precum şi în diferite vitamine (25 mg de vitamina C la 100 g), fiind în schimb destul de perisabil: se poate păstra în frigider cel mult doua-trei zile.

           UTILIZARE:

      Datorită conţinutului ridicat de fibre, zmeura este recomandată împotriva constipaţiei, iar celuloza grăbeste tranzitul intestinal. Totuşi, în cazul fragilităţii mucoasei intestinale, este preferabil să nu se consume prea multă si cel mai bine in stare prelucrată (de exemplu suc).

       Fiind hipocalorica (38 kcal/100 g), zmeura se recomanda la deserturile usoare, cărora le da culoare.

       Conţinutul bogat în magneziu şi fier o fac să fie un bun remediu natural împotriva oboselii.

     Este cel mai bogat fruct în acid elagic, polifenol antioxidant care contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer.

      Antocianinele (antioxidanţi) pe care le conţine zmeura constituie un ajutor preţios împotriva îmbatrânirii pielii, ameliorând elasticitatea şi densitatea acesteia. Contribuie şi la reducerea roşeţii prin întărirea rezistenţei micilor vase sanguine ale epidermei (antocianinele sunt ideale în măşti sau loţiuni pentru atenuarea cuperozei).

•  sirop din fructe pentru afectiuni pulmonare, sensibilitate la raceli, raguseala: se consuma sirop de zmeura, 4-6 linguri zilnic. Acest sirop, precum si ceaiul indulcit cu miere, este un remediu salvator pentru persoanele care isi solicita foarte mult corzile vocale (cantaretii, conferentiarii etc.).
• ceai din fructe si frunze impotriva ciclului menstrual neregulat, dureros ori cu hemoragie abundenta: ceaiul de frunze si fructe de zmeura face adevarate minuni. Tulburari grave de ciclu menstrual, care nu au raspuns la nici o alta forma de tratament, au fost stabilizate in cateva saptamani, cu 3-4 cani de ceai consumat zilnic.
• Arsuri gastrice, ulcer duodenal: In perioada de toamna si primavara, se va bea regulat ceaiul de zmeura, minimum 2 cani pe zi, frunzele sale avand efecte cicatrizante si antiacide foarte bune.
• pudra din frunze impotriva constipatiei (in special la femei): nu vor consuma ceaiul, ci pulberea maruntita cu rasnita de cafea - 4 lingurite zilnic. Tratamentul este valabil in toate hemoragiile abundente, ca adjuvant.
• pentru consum deoarece este un excelent mijloc de intretinere si de tratament in boli cardiace, in tulburari de tranzit intestinal, in afectiuni oculare (vitaminele si mineralele din compozitia sa imbunatatesc vederea), in astenie, boli de piele, in afectiunile insotite de febra.
• Arsuri gastrice, ulcer gastro-duodenal - se face cura cu zmeura vreme de 12 zile, fructele fiind consumate simplu, fara zahar sau miere.
• Diabet - se fac cure indelungate cu fructe de zmeura. Acestea stabilizeaza glicemia, stimuleaza pancreasul, stimuleaza diureza si normalizeaza valorile colesterolului. Tratamentul este si mai eficient daca renuntati la consumul de carne si mancati preponderent legume si fructe.
• La copiii cu bronsita cronica, cu amigdalite recidivante, o cura la munte timp in care sa se consume zilnic zmeura are efecte benefice uimitoare.
• Obezitate, ingrasare - cura cu zmeura, facuta o perioada cat mai lunga de timp, are efecte uimitor de puternice asupra greutatii. Secretul consta in faptul ca in cantitati mai mari (peste 200 g o data) zmeura taie pofta de mancare, reducand chiar secretiile gastrice si inhiband foamea, inclusiv pofta de dulciuri.
• Cistita, pielonefrita, prostatita - cura de zmeura catalizeaza vindecarea acestor boli, avand rol de adjuvant atat pentru tratamentul alopat, prin chimioterapie, cat si pentru tratamentul naturist, prin fitoterapie.

        Preparate din zmeura

        Sirop
       Fructele de zmeura se spala foarte bine, se zdrobesc cu o furculita, se pun intr-un tifon cu ochiuri fine si se storc, obtinandu-se un suc limpede. Peste acest suc se adauga 3 pahare de miere la un pahar de suc, si se amesteca foarte bine, dupa care se lasa sa se omogenizeze vreme de 7 zile. Se foloseste ca atare, administrat cu lingurita sau diluat cu apa, ca bautura racoritoare.
         Ceai
       Se culeg varfurile tufelor de zmeura (fructe cu cateva frunzulite) si se pun in locuri foarte bine ventilate si aerisite. Dupa uscare, se maruntesc si se folosesc la obtinerea unui ceai aromat si cu proprietati vindecatoare exceptionale: 1-2 lingurite de planta maruntita se pun intr-o cana de apa clocotita si se fierb 1 minut la foc mic, apoi se lasa 15 minute sa se raceasca si se filtreaza. Se consuma 2-4 cani pe zi.

          Dulceata

         Se spală zmeura, se rup codiţele şi se pune pe o sită să se scurgă, după care se cântăreşte un kilogram. Se cântăreşte aceeaşi cantitate de zahăr, apoi se pun împreună într-o cratiţă.
         Se scutură cratiţa, astfel încât fructele să se amestece bine cu zahărul şi se lasă apoi la rece, 2-3 ore.
        După ce s-a scos de la rece, se pune la fiert la foc mic. Din când în când se mai scutură cratiţa şi i se ia spuma, pe măsură ce se formează. Când a început să se lege, se ia o linguriţă de zeamă şi se încearcă într-un pahar cu apă rece dacă este suficient de legată. Dacă siropul face un fir subţire, care se întinde în pahar, înseamnă că este gata şi se ia de pe foc. Dacă nu, se mai lasă până se leagă. Se pune fierbinte în borcane, care se închid ermetic.

         Cura
       Se consuma inainte de fiecare masa 200-300 g de fructe pe stomacul gol, vreme de 12 zile la rand. Spre deosebire de cura cu fragi, cea cu zmeura este indicata si persoanelor cu sensibilitate alergica si digestiva. Dupa consumarea zmeurii nu se mananca nimic minimum 4 ore, deoarece incetineste pe moment procesele digestive si chiar reduce considerabil foamea (de unde si utilizarea sa in tratamentul obezitatii). Asocierea cu zahar anuleaza efectul binefacator al zmeurii in diabet si in ulcer.

Catina

        

     Cătina, sau "ginsengul romanesc" contine cea mai mare cantitate de vitamina C, mai mult decat macesul si de zece ori mai mult decat citricele.

       Cătina albă, cunoscută īn unele părți și sub numele de cătină de rāu sau simplu cătină (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse.

       Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală. Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decât măceşul și de 10 ori mai mult decât citricele. În fructele coapte conținutul depășește 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloza, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier si sodiu, uleiuri complexe, etc.

       Frunzele sunt întregi, liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt mici și apar înaintea frunzelor; cele mascule, sesile, au 2 sepale și 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate și au 2 sepale.          Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm și late de 4-8 mm, de culoare verde la început și galben-portocalie la completa lor maturitate.

       Planta crește până la 2-5 m, are scoarța brun-închis care se transformă în ritidon brăzdat. Face lujeri anuali solzoși, cenușu-argentii, ramuri laterale cu spini numeroși și puternici, cu muguri mici, păroși, cu gust amărui. Frunzele sunt lanceolate, de până la 6 cm lungime, cu nervură mediană evidentă. Face flori unisexuat-dioice, galben-ruginii, cele masculine grupate în fluorescențe globulare, iar cele feminine în raceme. Face fructe "false", drupe de 6-8 mm, ovoide, cărnoase, portocalii cu un sâmbure foarte tare. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică 20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.

       Fructul conține:

• substanță uscată (15-20%)
• zaharuri (0,05-0,5%)
• acizi organici (1,5-4%)
• pectine (0,14-0,5)
• polifenoli și tananți, flavonoide (1,8%)
• celuloză (0,9%)
• proteine (1,2%)
• ulei deosebit de complex (8-12%)
• β-caroten (3,5-10%)
• microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%)
• vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E 16 mg%, vitamina F 8mg%, vitamina D 20mg%)
• vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B₁-B₉ cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct)
• 18 amino acizi esențiali
• acizi grași esențiali (80-90%)

       Dintre acizi esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoilei (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleiuc, acid ascorbic,α și β cateron, licopen , criptoxantină, zeaxantină, taraxantină, fitofluină, kantofilă, tocoferoli, fitosteroli, ect. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic și linolenic.

       Frunzele și scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol și tocoferol. După cum bine se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explică prin existența unor mebrane unidirecționale. De aceea majoritarea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine.

       Cătina poate inlocui cu brio unele medicamente si poate invinge bolile.

       Vindecă bolile de piele

       Uleiul de cătină este foarte eficient în afecţiunile pielii, cum ar fi psoriazisul, eczemele, arsurile, mâncărimile. El protejează pielea împotriva radiaţiilor ultraviolete, o hrăneşte şi o revitalizează, prin conţinutul de vitamine A, B1, B2, C, E, K. Uleiul se aplică extern, pe zona afectată, de 2-3 ori pe zi, dar poate fi administrat şi pe cale orală – o linguriţă de trei ori pe zi.

       Combate stresul

       Dacă tot vorbim despre uleiul de cătină, află că are efecte benefice şi împotriva stresului. Cătina este bogate în fosfor şi calciu, în vitamine din grupa B, în vitamina C (după măceş, are cel mai ridicat conţinut de vitamina C). Pentru cei suprasolicitaţi de efort fizic sau intelectual, se recomandă în fiecare zi 20 de picături de ulei de cătină, sau 4-5 linguriţe de fructe proaspete (ori congelate) amestecate cu miere, de trei ori pe zi.

       Înlătură anemia

       Datorită conţinutului bogat în vitamine şi minerale, cătina este considerată o polivitamină naturală. Persoanele aflate în convalescenţă sau care suferă de anemii, copiii peste şapte ani, femeile care doresc să-şi întărească organismul pot face timp de o lună o cură cu fructe proaspete sau cu suc de cătină. Boabele se storc, iar sucul se amestecă imediat cu miere, în părţi egale. Se lasă să macereze la rece, timp de 24 de ore, apoi se ia câte o ceşcuţă dimineaţa, pe stomacul gol.

       Tratează hepatita

       Acelaşi suc are efecte benefice şi-n cazul afecţiunilor hepatice acute sau cronice, întrucât cătina este un bun stimulent hepatic. Se iau 5-6 linguri de suc pe zi, simplu sau diluat cu apă, în cazul în care nu prea-ţi place gustul acrişor.

       Întăreşte inima

       Cătina albă duce la scăderea colesterolului, fapt care previne îngroşarea arterelor. De asemenea, conţine o cantitate mare de antioxidanţi, care protejează inima şi vasele de sânge. La aceste două proprietăţi se adăugă şi efectul ei anticoagulant. Prin urmare, cătina este recomandată şi-n afecţiunile cardiovasculare (în special hipertensiune arterială, ateroscleroză, sindromul Raynaud). Bea în fiecare zi 3-4 linguri de sirop de cătină obţinut prin presare la rece, diluat cu apă sau cu alte lichide, şi vei avea o sănătate de fier!

Utilizările cătinei

       In urma cercetărilor efectuate de specialiştii români asupra cătinei albe din flora spontană şi din culturi, în comparaţie cu cătina din alte ţări europene si asiatice, s-a evidenţiat un conţinut foarte ridicat de principii active necesare organismului. În afară de fructe, de la cătina se folosesc seminţele, frunzele si scoarţa. Cătina este folosită în următoarele forme:

• pulbere de cătina uscată - se obţine din fructe uscate de cătina, care se macină cât mai fin. Păstrarea este indicată în borcane de sticlă pentru a nu pierde fracţia uleioasă.  Este utilizată pentru întărirea sistemului imunitar.
• macerat de cătina uscată în apă la temperatura camerei - cu adaos de miere lichidă este un produs energizant uşor de asimilat, cu acţiune de stimulare a poftei de mâncare, combatere a asteniei, evitare a avitaminozei;
• sirop şi nectar de cătină - în general cu adaos de miere, pentru a combate gustul astringent, au efecte energizante şi măresc rezistenţa organismului la efort, fiind utile în tratarea cayurilor de alcoolism, anemii, astenii, stres, gingivite. Asociate cu o alimentaţie lactovegetariană, au un efect regenerant si detoxifiant foarte puternic, fiind indicate în boli ale sistemului respirator (bronşită cronică, astm, infecţii respiratorii ale persoanelor care lucrează în mediu toxic, stări depresive, infecţii virale (herpes, hepatita A, B, HIV).
• ulei de cătină - după uleiul de palmier este al doilea ca bogăţie in vitamina E şi este folosit in scop profilactic pentru încetinirea proceselor de îmbătrânire şi pentru prevenirea apariţiei cancerului, precum şi ca tonic general în situaţii de stres, cu rol imunomodulator. Pentru uz intern, uleiul de cătină se utilizează ca adjuvant în tratamentul unor afecţiuni cardiovasculare, datorită protecţiei coronariene pe care o asigură, precum şi în afecţiuni ale aparatului digestiv. Are activitate deosebită în hepatitele cronice, afecţiuni urogenitale, afecţiuni neurologice si psihice. În literatura de specialitate se evidenţiază activitatea antianemică şi rolul excepţional în stagnarea şi regresul diverselor afecţiuni oculare (hemeralopie, prezbitism, cheratomalacie, miopie, astigmatism, hipermetropie, glaucom, cataractă) datorită conţinutului mare în beta-caroten. Pentru uz extern, se foloseşte în afecţiuni dermatologice (psoriazis), afecţiuni ORL cu componentă atopică şi inflamatorie, în tratamentul local al eczemelor, arsurilor termice şi chimice, degerăturilor, alergodermiilor, rănilor cu vindecare lentă. Este singurul produs natural recunoscut pentru activitatea de protecţie împotriva radiaţiilor solare sau de altă natură.
• concentrate în principii active se utilizează cu rezultate spectaculoase in geriatrie, tratarea depresiilor, a bolii Parkinson, a tumorilor, adenoamelor şi leucemiei.
• unguente de uz cosmetic pe bază de ulei de cătină, respectiv creme antirid şi nutritive, geluri şi lotiuni de preotectie şi întreţinere, cu acţiune revitalizantă şi hidratantă pentru ten.

       Produseleobţinute din cătină (ceai de frunze, frunze sau scoarţa, sirop sau ulei) constituie complemente alimentare care ajuta organismul să-şi regleze funcţiile şi să aibă o imunitate ridicată.

       Este recomandata utilizarea fructelor de cătină cât mai aproape de starea lor naturala, ca atare sau sub formă de extracte care să cuprindă totalitatea principiilor active. Deci se recomandă mai puţin ceaiurile şi mai degraba extractele uleioase de cătină, deoarece extractele apoase obţinute la temperatură ridicată conţin doar substanţele hidrosolubile, fiind excluse vitaminele liposolubile (A, B, E, K) care se pierd. Din aceste motive se preferă maceratele la rece.

Reţete cu cătină

       Sirop de cătină

       Ingrediente: 1 litru suc de cătină obtinut din 2 kilograme de cătina data prin storcatorul de rosii; 1,5kilograme de zahar sau 1 litru de miere de albine.

       Sucul obtinut se pune cu zaharul sau mierea intr-un vas si se amesteca de 4-5 ori pe zi (timp de 3-4 zile) pana se topeste zaharul.

       Dulceaţă de cătină:

       Ingrediente: 3 cani fructe de cătină, 2 cani zahar, 1 pachet cu gelfix clasic, 50 ml apa, 1 lingura zeama de lamaie, 1 plic zahar vanilinat.

       Mod de preparare:

       Fructele de cătină se spala si se amesteca cu apa, 2 linguri cu zahar si praful de gelfix. Se pun pe foc si cand totul incepe sa fiarba se adauga restul cantitatii de zahar, zeama de lamaie, zaharul vanilinat si se amesteca bine. Din momentul in care incepe sa fiarba din nou, se mai lasa 5 minute si se opreste focul. Dulceata se pune fierbinte in borcanele spalate, sterilizate si uscate.

       Ulei de cătină

       Ingrediente: 150 g fructe proaspete de cătină mărunţite

150 ml ulei de floarea-soarelui

       Mod de preparare:

       Adaugă 150 ml ulei de floarea-soarelui peste 150 g fructe proaspete de cătină mărunţite. Ţine vasul la temperatura camerei timp de trei săptămâni şi agită-l de câteva ori pe zi. După acest interval, zdrobeşte boabele şi pune-le din nou în ulei.

       Lasă-le încă două zi­le la lumină şi la căldură. Apoi transferă cu grijă într-un vas de sticla partea limpede care se află deasu­pra uleiului. Este indicat să le depozitezi în locuri răco­roase si ferite de lumină.

Macesul

     

        Măceșul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii și în vestul Asiei. Mai este cunoscut sub numele de trandafir-salbatic, rug, cacadar, ruja.
Este un arbust cu frunze căzătoare, cu o înălțime care variază între 1 și 5 metri. Tulpina este acoperită de țepi mici, ascuțiți, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există și plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm și sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceașă, are o formă elipsoidă și este roșu sau portocaliu închis.

       Fructele sale - Fructus Cynosbati - sunt foarte apreciate pentru continutul lor bogat in vitamina C, în cantitate de 0,5 - 2%, de 50 de ori mai mult decât în lămâi, de 80-100 de ori mai mult decât în cireşe, vişine şi mandarine şi de 200 de ori mai mult decât în mere. De remarcat faptul că fructele măceşului de munte au un conţinut mult mai mare de vitamina C (8-10 g%), depăşind de aproximativ 10 ori conţinutul fructelor de la şes.

       În afară de vitamina C, măceşele conţin şi alte vitamine de mare valoare pentru organismul uman: provitamina A (de 20 ori mai mult decât în mere), vitaminele B1, B2, K, P şi PP, acid nicotinic (vitamina antipelagroasa). Valoarea energetică a fructelor este de 135 kcal la 100 g produs proaspăt. Petalele florilor conţin ulei eteric, iar seminţele conţin cantităţi mari de tocoferol (vitamina E).

       Pe langa vitamine, macesele mai contin zharuri, acid citric si malic, pectine, tanini etc. In terapeurica se folosesc ca tonic vitaminizant, avand proprietatea de a intari organismul. La convalescenti sunt recomandate sub forma de ceai, sirop, marmelada si vin. Datorita vitaminei P, preparatele de macese mentin permeabilitatea si fragilitatea vaselor capilare,

normalizand circulatia sangelui.

       Prin conţinutul ridicat în vitamine naturale, fructele dau rezultate uimitoare şi sunt recomandate în avitaminoze, hipovitaminoze şi ca energizant general, mai ales la copii, vârstnici, persoane anemice, bolnave de tuberculoză sau aflate în convalescenţă. Eficienţa este mai mare în perioada rece a anului, când organismul are nevoie de mai multe vitamine pentru îndeplinirea funcţiilor sale normale. Se ştie că necesarul zilnic în vitamina C este de 100-125 mg, ceva mai mare în cazul unor maladii infecţioase, stări febrile, eforturi fizice şi intelectuale făcute la temperaturi scăzute, precum şi la femeile după naştere.

       Ceaiul de măceş este recomandat în tratarea bronşitei cronice şi a tusei de bătrâneţe. Această plantă obţine „recordul” absolut după cantitatea de vitamina C (acid ascorbic). Doar cîteva boabe uscate de măceş - şi corpul e asigurat cu vitamina C pentru toată ziua. Măceşul scade tensiunea arterială ridicată, normalizează metabolismul, ajută la absorbţia fierului. În plus, acidul ascorbic este un antioxidant şi scoate infecţiile din organism. Protejează celulele de la excesul de radicali liberi care se formează în organism sub influenţa oxigenului.
       Ceaiul de macese este diuretic, marind cantitatea de urina in 24 de ore. Aceasta insusire este atribuita in special semintelor. Neproducand nici o iritatie, este recomandat in bolile cailor urinare si de rinichi pentru o cura mai indelungata. Ceaiul se prepara din doua linguri de fructe zdrobite care se fierb zece minute intr-o jumatate litru de apa. Pentru conservarea vitaminei C se recomanda ca fructele sa se introduca in momentul cand apa incepe a clocoti. Dupa ce se raceste, ceaiul se strecoara printr-o panza si se indulceste dupa gust.
       Se bea caldut sau rece, in cursul unei zile.

       Din macese se mai poate obtine o bautura racoritoare in modul urmator: peste 100 g. macese spalate si zdzobite se toarna 1 litru apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza deasa, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la 1 l. Se pastreaza la rece. Pentru preparatele din macese se vor folosi numai vase smaltuite, deoarece metalele descompun vitamina C.
       Pulpa maceselor, suculenta si dulce, mai ales dupa caderea brumelor, se utilizeaza pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe - se recomanda tuturor, mai ales convalescentilor.
       Fructele de maces, din care s-au eliminat samburii si perii, pulverizate si amestecate cu miere de albine se recomanda pentru eliminarea viermilor intestinali. Fructele de maces intra in compozitia ceaiurilor aromat, hepatic si tonic apritiv.   

       Macesul este extrem de raspandit, fiind foarte putin pretentios. Rezista la geruri de -25 sau -30 de grade Celsius, creste si pe cele mai sarace soluri, pietroase si erodate, pe pante inclinate, pana la inaltimi de 1.200 - 1.700 m si nu are nevoie speciale in privinta apei, dar nu rezista in turbarii si pe terenuri mlastinoase si are nevoie de soare. Astfel, macesul il intalnim atat in liziere de paduri de foioase, pe coaste insorite sau semiumbrite, cat si pe pasuni, fanete, in apropierea lacurilor, pe vai si lunci de rauri sau pe marginea drumurilor si a cailor ferate.

       Crescand in tufe de 1-5 m inaltime, formate din mai multe tulpini lungi si elastice acoperite cu spini puternici, macesul este ideal pentru garduri vii.
       Macesele sunt, de fapt, pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. In interiorul lor se afla achenele, adevaratele fructe, denumite impropriu seminte, care sunt si ele utilizate, si peri aspri care pot produce alergii. Macesele au forma sferica sau elipsoidala, culoare portocalie in faza de parga si rosie sau rosie-portocalie la maturitatea deplina, pentru a capata apoi, atunci cand incep sa se inmoaie, o culoare rosu inchis.  Florile, de 4-6 cm in diametru, au cinci petale de obicei roz pal, dar pot fi si albe sau roz inchis, iar frunzele ovale si cu marginea dintata au o lungime de 2-4 cm si o latime de 1-2 cm. La maces frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulite. Tulpina este alungita si ramificata cu ramuri lungi de 1-4 m, cu ghimpi de 3-15 mm, puternici si incovoiati.

       Macesele se recolteaza manual in perioada august - octombrie in functie de specie si de altitudine, cand sunt in parga si perfect tari, in orice caz inainte de caderea brumei, deoarece fructele brumate se inmoaie si pierd o parte din vitamina C. Dupa ce au capatat culoarea rosu inchis, la caderea brumei, cand sunt complet coapte, devin moi si pierd cea mai mare parte a substantelor active, motiv din care dupa aceasta perioada nu se mai culeg in scop medicinal, ci cel mult alimentar. Fructele necoapte si ciupite si, mai ales, cele cu pete negre nu se culeg, deoarece in ele au fost depuse ouale mustei de maces. Florile si frunzele se culeg in lunile mai - iunie, in faza de inflorire deplina. 
       Dupa recoltare, macesele trebuie uscate cat mai repede, pentru a nu pierde substantele active. De asemenea, trebuie ferite de soare pentru ca se incing foarte usor si fermenteaza.            Corecta este uscarea cu aer cald la o temperatura de 85-105 grade Celsius pana ce macesele devin tari si friabile. Acest lucru este necesar pentru a inactiva ascorbinaza, o enzima care la temperaturi mai mici continua sa oxideze vitamina C. Pentru a grabi uscarea, macesele pot fi taiate, dar, atentie!, metalele conduc si ele le degradarea vitaminei C. Ele pot fi uscate si in incaperi bine aerisite pana ce se stafidesc si se pot rupe in degete, dar se pierde o parte din vitamina C. Randamentul la uscare este de 2 la 1, iar daca se indeparteaza printr-un ciur fin semintele si puful randamentul scade la 6 la 1. La uscarea florilor randamentul este de 4-5 la 1.

Susanul

       Susanul  este o plantă cultivată pentru semințele sale bogate în uleiuri care se întrebuințează în gastronomie, mai ales la produsele de patiserie și brutărie. Susanul este originar din Orientul Mijlociu si India și a fost răspândit în America datorită sclavilor africani, care îl foloseau mult în alimentația lor, numindu-l benne.Face parte din familia Pedaliaceae si are denumirea stiintifica de Sesamum indicum.

       Numele sau deriva de la grecescul "sesamon" care semnifica "grasime, ulei" 

In India este recunoscuta ca o planta sacra, in ritualurile hinduse uleiul obtinut din semintele de susan este folosit in temple si in timpul rugaciunilor

       O legenda hindusa spune ca semintele de susan negru au fost daruite de catre zeul Maha Vishnu consoartei sale ca simbol al nemuririi; 

       Asirienii si ei povestesc in legendele lor cum zeii care creeau lumea, sorbeau din cupe de corn un vin tare facut din seminte de susan.

       Susanul creste inalt de pana la 2 m, are frunzele verzi, subtiri si pufoase, florile tubulare rosiatice sau roz-deschis, iar fructele in forma de capsule, au lungimea de 2 cm si adapostesc numeroase seminte care se aseamana cu cele de in, sunt plate si ovale.

       Susanul este cel mai vechi condiment cunoscut de om si cel mai mult cultivat. Cei mai mari producatori din lume sunt China, Sudan, Nigeria, Mexic, Turcia, Venezuela, etc.

La babilonieni susanul era utilizat pentru prepararea dulciurilor sau la obtinerea uleiului din seminte apreciat foarte mult in gastronomie. De asemenea ei foloseau semintele pentru anumite preparate cosmetice, unguente, creme pentru tratamentul pielii.

       Semințele de susan sunt foarte bogate în proteine, iar în afară de aceasta conțin un aminoacid esențial numit metionina. Grăsimile nesaturate pe care le conține împreună cu lecitina și fitosterolul fac din semințele de susan un aliment care ajută la reducerea colesterolului din sange. Semințele de susan conțin de asemenea, calciu, fier și zinc, minerale care ajută la funcționarea normală a organismului, la formarea oaselor și dinților, ajută la metabolizarea grăsimilor și carbohidraților, previne impotența. Semințele de susan conțin antioxidanți și au proprietăți anti-cancerigene.Semintele trebuie pastrate la loc uscat in pungi de hartie sau panza, in borcane de sticla inchise ermetic. Borcanele ce au fost deschise trebuie tinute in frigider.

                                      

       Semintele de susan sunt unice ca structura chimica.
       De baza sunt semintele albe (pana la galben), negre si rosiatice (de fapt de la rosu la albastru, violet) in functie de continutul nutritiv.
       Susanul alb este utilizat pentru  tratamentul lipsei de calciu fiind bogat in calciu si magneziu (foarte folositor copiilor si femeilor la menopauza), dar si in lecitina (foarte util pentru varsta a treia in special pentru pierderea memoriei).
       Susanul rosu este utilizat pentru deficienta de fier (anemii).
       Susanul negru este mai bogat in nutrienti decat celelalte fiind sursa celui mai bun ulei pentru scopuri vindecatoare. Este dulce si cu aroma de nuca.
       Susanul negru contine 60% grasimi folositoare sanatatii alaturi de lecitina, calciu, vitamina E, si este o sursa eficienta de calciu, de cantitati mari de proteine, fier si magneziu.

      100 g de seminte de susan conțin:

• 598 calorii
• 20 g de proteine
• 58 g de grăsimi nesaturate
• 670 mg de calciu
• 10 mg de fier
• 5 mg de zinc
• vitamine din grupul B-urilor
• vitamina E

       Pentru ca organismul să asimileze componentele nutritive ale semințelor de susan acestea trebuiesc prăjite sau râșnite, altfel ele se evacuează întregi, fără a fi digerate.

      În antichitate halvaua făcută din susan și miere era folosită în Babilonia de către femei pentru a-și prelungi tinerețea și frumusețea iar soldații romani o foloseau pentru a fi puternici și a avea energie.

       Uleiul de susan este considerat inca din cele mai vechi timpuri cel mai important din toate uleiurile realizate din seminte. Este un ulei presat la rece, gros si aromat.

       In medicina Ayurvedica uleiul de susan este folosit mai ales in masaj, deoarece prin aroma sa deosebita, consistenta si proprietatile sale patrunde foarte bine prin piele in corp. Are efecte de relaxare, purificare, da putere corpului, sanatate pielii, ajuta intelectul si la indepartarea stresului si oboselii.

       Uleiul de susan este recomandat in mentinerea sanatatii organismului deoarece este bogat in minerale si vitamine. De asemenea, este indicat pentru capacitatea de a scadea colesterolul. Ajuta in tratamentul unor afectiuni ale sistemului nervos, pielii, muschilor, este un tonic foarte bun pentru hemoglobina si trobocitele din sange, echilibreaza toate procesele organismului si consolideaza sistemul imunitar. Se aseamana cu uleiul de masline si poate fi un inlocuitor al lui deoarece ca si acesta are proprietati antioxidante, antiinflamatorii si de lubrifiere.

       Efecte curative ale semintelor de susan

       Efect detoxifiant pentru ficat si rinichi.Semintele de susan intaresc sistemul imunitar, mai ales in cazurile de oboseala cronica si convalescenta. Cresc fertilitatea si sunt afrodiziace.Arsurile se trateaza cu un terci din seminte de susan rasnite si apa. Uleiul de seminte de susan calmeaza arsurile in urma expunerii excesive la soare.Semintele ofera un aport energetic insemnat in afectiunile de nutritie. Uleiul de susan are proprietati emoliente care ajuta la pastrarea pielii fine.Sunt antitumorale: specialistii sustin ca substantele din semintele de susan inhiba dezvoltarea celulelor canceroase in melanomul malign precum si in cazul cancerului de colon.

       Lapte din seminţe de susan

       Ingrediente:

• 1 cană seminţe de susan
• 4 căni de apă
• 2 linguri suc de lămâie
• 1 banană bine coaptă (opţional)

      Mod de preparare:

• seminţele se pun la înmuiat în apă, în care se adaugă şi sucul de lămâie (eu le-am lăsat la înmuiat aproximativ 2 ore)
• se scurg seminţele de lichidul în care au stat
• se pasează în blender adăugând la început 2 căni de apă (şi banana), apoi pe parcurs şi celelalte două căni de apă
• compoziţia obţinută se strecoară printr-un tifon
• sucul rezultat este laptele de susan, iar partea groasă se poate folosi la alte preparate (eu am adăugat o lingură de miere şi am mâncat-o; practic în această pastă au rămas toate fibrele din seminţele de susan, deci ar fi păcat să nu fie consumată)

       Terapii cu susan: boli cardio-vasculare, hipertensiunea arteriala, ateroscleroza vasculara, osteoporoza, reumatism articular, dislipidemii, boli hepatice, steatoza hepatica, boli dermatologice, tulburari de crestere si dezvoltare, casecsie, boli neurologice, boli psihice, senescenta sau batrani cu probleme de pierderea memoriei. Susanul negru datorita compozitiei sale deosebite poate impiedica procesele de imbatranire precoce, incaruntirea si aparitia ridurilor pe piele, stimuleaza lactatia tinerelor mame. Susanul contine estrogeni care poate stimula cresterea sanilor sau ca afrodisiac natural. 

Polenul de albine

Polenul este printre cele mai vechi suplimente alimentare folosite de om. Beneficiile polenului au fost intuite de diverse civilizatii si religii. Egiptenii si chinezii antici foloseau polenul pe post de medicament si factor de intretinere a organismului. Hipocrate, parintele medicinei, considera ca polenul asigura o sanatate buna celor care il consumau si ajuta la prevenirea imbatranirii ormanismului. Druizii, preotii vechilor celti, numeau Britania "Insula Mierii". Legendele galice sunt pline de referinte la miere si polen. Din pacate proprietatile curative ale polenului au fost uitate de catre lumea moderna. La ora actuala polenul este o componenta importanta a apiterapiei (un tip de medicina alternativa care castiga din ce in ce mai multi adepti).             Polenul de albine este considerat unul dintre cei mai sanatosi nutrienti pe care natura ii poate pune la dispozitie. Este utilizat de mii de ani ca supliment nutritional, medicament, revigorant, iar majoritatea nutritionistilor vorbesc de el ca de un adevarat miracol pentru mentinerea tineretii si vitalitatii, pentru stimularea organsimului sa lupte impotriva bolilor si pentru conferirea unei stari de bine general.         Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc.           Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă.        Este foarte bogat mai ales in vitamine din complexul B (B1, B2, B3, B6, B12), antioxidanti, inclusiv betacaroten, vitamina C si vitamina E, acid folic, provitamina A. Cele mai importante minerale (dar nu singurele) care se gasesc in compozitia polenului sunt calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, iod. Polenul este compus din aproximativ 55% carbohidrati, 35% proteine, 3% vitamine si minerale, 2% acizi grasi si 5% alte substante nutritive. Contine de doua ori mai multe proteine decat carnea de vita si reuseste sa aibe un continut de grasimi foarte scazut.         Poate fi considerat o sursa excelenta de proteine pentru vegetarieni, fiind foarte bogat si in aminoacizi esentiali. Din punct de vedere al analizei nutrientilor, polenul este unul, daca nu chiar cel mai complet nutrient natural. 30 de grame de polen aduc organismului aproximativ 28 de calorii. Din aceste 30 de grame, 7 grame sunt carbohidrati, 15% este lecitina, 25% proteine de cea mai buna calitate. Polenul de albine nu trebuie confundat cu mierea de albine, veninul de albine sau alte produse de acest tip. Ele nu contin polen.         Polenul este alimentul plastic al albinelor (spre deosebire de nectar, aliment energetic). El aduce în acelaşi timp proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele şi sărurile minerale indispensabile albinei.  Compoziţia chimică a polenului este foarte variată în funcţie de plantă. Compoziţia polenului a făcut obiectul a foarte numeroase studii comparative. Polenul are o compoziţie variabilă în funcţie de plantele de la care provine. Astfel conţinutul în proteine poate varia între 7 şi 30%, în medie este de ordinul a 20%. Cea mai mare parte a acizilor aminaţi sunt prezenţi fie în stare liberă, fie în proteine. Extractul eteric, adică fracţia lipidică a polenului, este foarte variabilă, în funcţie de calitatea anemofilă sau entomofilă a polenului. Polenurile anemofile sunt în general mai sărace în lipide decât polenurile entomofile, îmbrăcate într-un liant gras, astfel polenul de păpădie conţine mai mult de 14% lipide, în timp ce polenurile de pin deabia depăşesc 2%. Glucidele din polen sunt mai ales zaharuri ; o bună parte din aceste zaharuri (glucoza, levuloză) provin din nectarul folosit de albină pentru confecţionarea ghemotoacelor de polen. Conţinutul mediu în zaharuri al ghemotoacelor de polen este de 15% ; la acesta se adaugă hidraţii de carbon alţii decât zaharuri, şi în special amidonul şi celuloza. Polenul este relativ bogat în vitaminele din grupa B, dar în egală măsură se găseşte vitamina C şi cantităţi importante de caroten şi carotenoizi.     Din pacate foarte multi oameni sun alergici la polen. Din aceasta cauza se recomanda testarea reactiei la polen inainte de a consuma produse bazate pe acest nutrient. Semnele si simptomele alergiei la polen sunt asemanatoare cu cele ale altor tipuri de alergii: stranutat, la care se adauga un nas infundat sau care curge, mancarime in zona ochilor, a nasului sau in gat.          Cura cu polen        Persoanelor care vor să înceapă pentru prima dată o cură cu granule de polen, le este recomandat să înceapă cu o linguriţă de produs, dimineața, înainte de masă, pe stomacul gol, mestecând foarte bine, pentru ca enzimele din salivă să poată acționa asupra produsului, facilitând astfel absorbția tuturor elementelor benefice din compoziția polenului. Timp de 8 zile se ia o linguriţă rasă de polen, ca mai apoi, în următoarele 7 zile cantitatea să se mărească, luându-se câte o linguriţă cu vârf de polen. În cea de-a treia săptămână se ia câte o lingură rasă de polen, iar din cea de-a 21-a zi se va lua, până la terminarea curei, o lingură cu vârf. Cura durează aproximativ 2 luni.       O altă variantă de cură cu polen spune că înainte de a fi consumat, pentru a ușura absorbția în tubul digestiv, granulele de polen trebuiesc dizolvate în apă cu suc de lămâie, într-un suc fresh, borș sau kefir. Pentru 30 g de polen este recomadat 150 ml lichid, iar dizolvarea să dureze minim 20 de minute. Specialiștii recomandă începerea curei de polen cu doze mici, de 10 grame (2 lingurițe rase), după masă, ca mai apoi, să fie crescută progresiv cantitatea. Persoanele foarte active sau cele suprasolicitate fizic sau intelectual pot consuma până la 50 și 100 g/zi. După o perioadă de acomodare de câteva săptămâni (perioada diferă de la persoană la persoană, în medie, între 3 și 5 săptămâni), se poate trece la administrarea pe stomacul gol, de preferat dimineața, pentru că polenul este tonic și energizant, administrarea lui seara nefiind recomandată.       Cura cu polen durează minimum două săptămani în care se consumă 10-30g polen pe zi. Se fac 3-4 cure pe an, de preferat, câte o lună la fiecare început de trimestru. În caz că vă simțiți rău, întrerupeți imediat cura și adresați-vă medicului dumneavoastră pentru un consult.        Polenul este contraindicat celor care suferă de obezitate, exces de colesterol și lipide în sânge, diabet zaharat, adenom de prostată, hiperfuncții hipofizare, hiperfuncții tiroidiene, suprarenale și testiculare, hiperexcitabilitate sexuală, ateroscleroză cerebrală avansată și manie, și, bineînțeles, persoanelor alergice la polen.    Administrarea îndelungată, fără pauze, a polenului poate provoca tulburări hormonale.